Mai 22, 2014 by Angela Peschir
O, drag cuvant cu chip fierbinte, atat de des si cald rostit, ce rar, intr-adevar, pe lume, esti tu gustat si-mpartasit! Ce urias tribut de lacrimi si jertfe trebuie sa dea sarmana inima-omeneasca flamanda dupa fata ta!… O, fericire-adanc ravnita de-atatia oameni pe pamant, ce multi asteapta cu ulciorul vietii la izvoru-ti sfant! Dar, vai, izvorul tau i-un picur asa de-ncet si-atat de rar… ca multi asteapta viata-ntreaga un strop din tine, in zadar… O, cati se-nghesuie spre tine, calcand pe altii si lovind, nadajduind sa te ajunga furand, vanzand si-ademenind! Dar pretul scump al mantuirii si-al pacii constiintei lor nu-ti poate cumpani comoara… si vesnic fara tine mor… Scump dar ceresc, O, fericire, tu esti a celor blanzi si buni ce de la Dumnezeu te-asteapta… ca dar smeritei rugaciuni… Dar si mai mult esti tu a celor ce-au renuntat la tine-aici… ca sa te poata da la altii ce sunt mai parasiti si mici… De cand deschis-am ochii catre soare si-am invatat sa fac deosebire, ma urmareste neinduratoare, a tuturora trista intrebare: -Ce este adevarata fericire? Si ani in sir am cautat cu truda… si am batut la portile-nchuiate… caci imi spunea strigarea mea zaluda: nu-i drept sa n-aiba cine s-o auda, daca -s cu rost alcatuite toate… Iar cea care zavoarele isi trase a fost intaia tineretii poarta… – In mine, zise, orisiscine poate sa-si implineasca visurile toate… Doar eu pot da o fericita soarta. Dar un batran ce tocmai trecea drumul imi spuse: _Tineretea e ca fumul!… de alaturea c-un semn discret ma cheama un calator ce stralucea-n vesminte… – Doar aurul sa stii, de buna seama, te face fericit si fara teama… Numai bogatul e un om cu minte… Dar gandu-atunci spre vorba sfanta zboara… „Rugina roade orice comoara”… Plecai incet catre academie unde-nvatatii isi tineau conclavul, Mi-au spus: – Doar in filozofie deplin si fericit poate sa fie aicea jos si slobodul si sclavul… – dar si-ntre voi vad parca o tristete… Si mai flamand plecai dupa povete. Si rand pe rand m-au imbiat pe cale mieroase glasuri, mintea sa-mi imbete. Unii cantau virtutii osanale altii placerii i-nchinau pocale… Dar nu m-au vindecat de vechea-mi sete… Cuprins de deznadejde si obida m-am prabusit in praf ca o omida. Cat oi fi stat acolo, nu stiu bine… Stiu doar ca m-am simtit batut pe umar… – Tu, omule cazut, ce e cu tine? Trezeste-te! Nu vrei sa mergi cu mine?… Cautarile s-au implinit la numar si m-am trezit-si-am inceput sa murmur… Chemarea Lui cand mi-a atins timpanul am inteles ce aproape e limanul… – dar cine esti, zisei eu din tarana, si incercam sfios sa-I cat privirea. M-a mangaiat usor strapunsa-I mana si-abia soptit mi-a spus cu vocea-I buna: – Te cautam demult… Eu sunt IUBIREA. Si-am inteles, atunci, numai atunci cu adevarat ce este fericirea…AMIN Autor: Costache Ioanid Album: Porumbite albe Ti-a placut ? Distribuie mai departe!Clic pentru a partaja pe Click AICI-Meditatii zilnice(Se deschide în fereastră nouă)Partajează pe Facebook(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe LinkedIn(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Twitter(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare...
read more
Comentarii recente