atat de des si cald rostit,
ce rar, intr-adevar, pe lume,
esti tu gustat si-mpartasit!
Ce urias tribut de lacrimi
si jertfe trebuie sa dea
sarmana inima-omeneasca
flamanda dupa fata ta!…
O, fericire-adanc ravnita
de-atatia oameni pe pamant,
ce multi asteapta cu ulciorul
vietii la izvoru-ti sfant!
Dar, vai, izvorul tau i-un picur
asa de-ncet si-atat de rar…
ca multi asteapta viata-ntreaga
un strop din tine, in zadar…
O, cati se-nghesuie spre tine,
calcand pe altii si lovind,
nadajduind sa te ajunga
furand, vanzand si-ademenind!
Dar pretul scump al mantuirii
si-al pacii constiintei lor
nu-ti poate cumpani comoara…
si vesnic fara tine mor…
Scump dar ceresc, O, fericire,
tu esti a celor blanzi si buni
ce de la Dumnezeu te-asteapta…
ca dar smeritei rugaciuni…
Dar si mai mult esti tu a celor
ce-au renuntat la tine-aici…
ca sa te poata da la altii
ce sunt mai parasiti si mici…
si-am invatat sa fac deosebire,
ma urmareste neinduratoare,
a tuturora trista intrebare:
-Ce este adevarata fericire?
Si ani in sir am cautat cu truda…
si am batut la portile-nchuiate…
caci imi spunea strigarea mea zaluda:
nu-i drept sa n-aiba cine s-o auda,
daca -s cu rost alcatuite toate…
Iar cea care zavoarele isi trase
a fost intaia tineretii poarta…
– In mine, zise, orisiscine poate
sa-si implineasca visurile toate…
Doar eu pot da o fericita soarta.
Dar un batran ce tocmai trecea drumul
imi spuse: _Tineretea e ca fumul!…
de alaturea c-un semn discret ma cheama
un calator ce stralucea-n vesminte…
– Doar aurul sa stii, de buna seama,
te face fericit si fara teama…
Numai bogatul e un om cu minte…
Dar gandu-atunci spre vorba sfanta zboara…
„Rugina roade orice comoara”…
Plecai incet catre academie
unde-nvatatii isi tineau conclavul,
Mi-au spus: – Doar in filozofie
deplin si fericit poate sa fie
aicea jos si slobodul si sclavul…
– dar si-ntre voi vad parca o tristete…
Si mai flamand plecai dupa povete.
Si rand pe rand m-au imbiat pe cale
mieroase glasuri, mintea sa-mi imbete.
Unii cantau virtutii osanale
altii placerii i-nchinau pocale…
Dar nu m-au vindecat de vechea-mi sete…
Cuprins de deznadejde si obida
m-am prabusit in praf ca o omida.
Cat oi fi stat acolo, nu stiu bine…
Stiu doar ca m-am simtit batut pe umar…
– Tu, omule cazut, ce e cu tine?
Trezeste-te! Nu vrei sa mergi cu mine?…
Cautarile s-au implinit la numar
si m-am trezit-si-am inceput sa murmur…
Chemarea Lui cand mi-a atins timpanul
am inteles ce aproape e limanul…
– dar cine esti, zisei eu din tarana,
si incercam sfios sa-I cat privirea.
M-a mangaiat usor strapunsa-I mana
si-abia soptit mi-a spus cu vocea-I buna:
– Te cautam demult… Eu sunt IUBIREA.
Si-am inteles, atunci, numai atunci cu adevarat ce este fericirea…AMIN
Autor: Costache Ioanid Album: Porumbite albe
